Tocmai am revazut, cred ca pentru a treia oara, Les Choristes. Acesta, alaturi de Dangerous Minds, este filmul care ma face de fiecare data sa’mi amintesc, oricat de trista sau de depasita de situatie as fi, ratiunile pentru care am ales sa devin dascal.
Un film minunat, emotionant si extrem de sensibil. Cu daruire si dragoste, incercand sa scoti la suprafata calitatile si punctele tari ale unui copil, poti sa realizezi ceva maret… poti sa creezi un Om.
Coloana sonora e mirifica…
Vorbeam prin vara cu ai mei ca eu fac meseria asta nu pentru bani, ca nu prea sunt (dar unde sunt bani in ziua de azi?) ci pentru ca am niste impliniri pe care nu le’as avea in nicio alta profesie. Si ei nu prea intelegeau care anume sunt acele impliniri. Nici azi nu cred ca au inteles prea bine, mai ales ca inca mai apelez la ei pentru unele mici cheltuieli.
E usor se fii profesor, dar e greu sa fii dascal.
Imi place sa vad cate’un elev care evolueaza, cat de putin, gratie ajutorului meu. Ma bucur cand reusesc sa le transmit o farama de dragoste pentru limba enegleza sau reusesc sa’i fac curiosi sa afle mai multe despre cultura si civilizatia britanica.
Imi dau lacrimile, si greu reusesc sa le stapanesc, cand ii vad notandu’si in caiete cate’o curiozitate, cate’un titlu sau autor pe care li’l spun.
Am trecut printr’o perioada mai grea, epuizanta si care m’a facut sa ma gandesc sa’mi caut un alt loc de munca, ceva care sa nu ma solicite atata, ceva pe care, dupa 8 ore sa’l incui in urma mea si sa nu ma mai lovesc de el pana a doua zi. DAR nu! Poate e doar un usor urcus acum, insa zilele astea, ajutandu’i pe elevi cu organizarea unui Bal al Bobocilor decent, inteligent si atractiv, mi’am reamintit de ce fac asta: Dascalia presupune lucrul cu “materialul clientului”, iar daca reusesti sa faci ceva frumos, cat de mic, dintr’un material anost atunci esti cineva, daca reusesti sa le transmiti ceva copiilor alora, nu doar informatie stiintifica, ci un gram de Omenie, atunci ai un rost in viata asta.
Macar atat, daca nu mai mult.
Iar astea sunt doar cateva dintre micile mele impliniri…
Poate saptamana viitoare imi vine iar sa renunt, dar o sa’mi treaca:D.
Am inceput sa scriu din ce in ce mai rar. M’am lasat antrenata in alte lucruri, proiecte si alte chestii mai mult sau mai putin mari/importante si nu mi’am mai gasit timp sa scriu. Mi se pare ca nu mai am ce sa scriu, ca ceea ce simit nu poate alcatui o postare, si totusi…
Am mai incheiat o perioada din viata: am terminat scoala, aproape — disertatia o voi sustine candva anul viitor, mai sunt cateva zile si se va mai incheia un an scolar, mai este mai putin de o luna si iar voi sustine un examne de titularizare, pe urma un altul si tot asa. Se pare ca viata asta am ea e compusa din multe, multe examene, mai mici sau mai mari.
Mi’am dat seama ca viata este mai grea decat o carte sau un film. Este mult mai greu sa pui un punct final unei etape din viata reala decat se pune punct intr’o carte. Si e si mult mai dureros… Nu atat pentru cel care alege sa iasa, cat pentru cel lasat in urma…
A venit si vara, finally, si am putut sa ma bucur din plin de frumusetea lucrurilor inconjuratoare — de trandafirii parfumati din gradina, de muscatele pline de seva, de capsunii aromati si de mirosul viei inflorite. Apoi, in zece minute doar le’am vazut pe toate distruse. O grindina puternica, cum nu am mai vazut pana acum, a distrus tot. A lasat gradina pustie de tot ce inseamna viata. Si e de asemenea dureros. M’a facut sa ma gandesc, inca o data cat de trecatori suntem pe acest pamant si cat de nesemnificative sunt toate “marile framantari”. Sunt lucruri mult mai importante decat bunurile materiale, decat criza economica si decat o reducere de salariu…
Cam atat… o sa revin cu impresii noi de la festivitatea de incheiere a anului scolar, un an greu, dar care mi’a oferit niste lectii de viata frumoase, care m’au facut inca o data sa apreciez ceea ce am, si niste recompense sufletesti mari.
A venit si primavara, incet, timid, si apoi cu o explozie de lumina si caldura. Am auzit chiar si niste vrabii gurese certandu’se in tufa de caprifoi… sau oare salutau si ele primavara?!
Imi place momentul asta, de trecere de la un anotimp la altul, are ceva special, ma face sa zambesc, sa rad chiar, sa dansez si sa salut pe toata lumea cu un zambet de la o ureche la cealalta. Ma intreb daca si ceilalti pot sa simta trecerea asta, daca mai sunt si altii atinsi de starea astea de revenire la viata.
Am asteptat mult timp sa scriu ceva, am asteptat sa am ceva de spus, sa pot sa’mi adun gandurile…sa ma organizez. Dar eu nu sunt ordonata de felul meu, asa ca de ce as fi mai ordonata in a’mi exprima starile. Azi a fost o zi atat de frumoasa, luminoasa si calduroasa, mi’au inflorit ghioceii si primulele in gradina, aerul mirosea fum, acel fum specific zilelor de primavara, cand lumea curata pomii si arde apoi crengile si frunzele uscate adunate din gradina… Imi place!
Am deja un sfert de veac! Nu imi vine sa cred. Acum cinci ani doar nu credeam ca o sa vina atat repede momentul asta si ca o sa fiu tot eu. Ma imaginam in cu totul alte locuri, in cu totul alte circumstante. Nu m’am gandit niciun moment ca la 25 de ani eu o sa fiu inca nemaritata. Parea atat de departe arsta asta, atat de greu de atins incat… e, Times goes by … Dar e bine si la 25 de ani. Sunt tot eu, un pic mai matura, dar doar un pic, am deja un serviciu, scoala inca nu am terminat’o (vorba alor mei, eu pana la pensie tot la scoala o sa merg), dar se apropie de final. Ce’i prea mult strica, nu?!
Bunicul nu a vrut sa’mi fie alaturi si la 25 de ani si a trecut dincolo pe 30 decembrie 2009. A durut, doare si probabil va mai durea inca o vreme de acum incolo. Lui ii este mai bine, nu il mai doare nimic si se poate odihni linistit acum. Ce este dureros este faptul ca a fost singur in momentul marii treceri. Nimeni nu a fost langa el, parca a asteptat momentul ca Bunica sa iasa din casa, sa nu aiba niciun martor… Ultimele lui vorbe au fost indreptate tot spre animalele’i dragi — vaca. Astepta ora 6, sa mulga vaca, animalul lui totemic, si abia apoi voia sa-si manance lingurita zilnica de supa. A mai dus’o aproape o zi si s-a dus. Dormi linistit, Bunicule.
***
Cam atat… Un post inceput cand era vreme frumoasa si soare si incheiat pe ploaie si frig, dar cu o dispozitie interioara opusa. Nici calcualtorul nu ma mia atrage, proiectele pentru scoala pot sa mai astepte, ma trezesc dimineata la 6 ca seara nu mai am dispozitia necesara pentru a le face, iar masteratul… nu mai e chiar asa de important.
Ninge cum nu a mai nins de mult… de sapte ani, sa fiu mai exacta. Inca nu’mi vine sa cred ca au trecut deja sapte ani de cand am intrat in randul “oamenilor mari”. Oameni mari, majori, adulti, maturi — cuvinte prin care se definesc cei peste optsprezece ani, dar suntem toate astea sau suntem tot nite copii cu drept de vot si care’si pot cumpara singuri alcool si tigari? Eu tare inclin spre cea de’a doua varianta.
A fost o iarna frumoasa si atunci, o iarna bogata in zapada si un an imbelsugat; imbelsugat nu neaparat din punct de vedere al recoltelor, cat din cel al realizarilor mele, am mai crescut un pic, am intrat in ultimul an de liceu si a trebuit sa iau prima mea decizie importanta: ce fac mai departe?! Poate ca altii sunt mai decisi, sunt mai hotarati in ceea ce priveste viitorul lor, dar eu… eu nu. Am mai spus’o de multe ori, si o sa o tot repet (ca de, repetitio mater studiorum est, doar am terminat filologia!): cele mai importante hotarari din viata mea le’am luat pe loc si in ultimul moment. O fi bine, nu o fi bine, nu stiu, dar acele usite pe care le’am deschis in cel din urma ceas m’au adus pana aici, m’au facut cea care sunt azi.
Ninge cum nu a mai nins de sapte ani. In momentul pseudotransformarii mele in “om mare”, ii aveam alaturi, printre altii, pe cei mai importanti , cei mai buni prieteni ai mei – ”sora” mea mai mare, colegele de banca si, nu in ultimul rand, doua copii ale mele (sau originalul si o replica?!), Bunica si Mama. Ele doua sunt proiectiile mele in viitor, uitandu’ma la ele ma vad peste 20 sau 40 de ani. O sa fiu si eu ca ele? O sa fiu mai buna? O sa ma pierd undeva pe drum? Sper ca nu!
Era si Bunicul. E singura aniversare la care a venit. Si ce drag mi’a fost, cum si’a facut el loc in program sa vina la majoratul nepoatei, singura nepoata.
Ninge cum nu mai nins de sapte si peste putin timp o sa fiu deja de un sfert de veac pe lumea asta… Zapada, alta si totusi aceeasi; eu, aceeasi si totusi alta. Nu o sa mai merg la sanius la miezul noptii — nu mai am cu cine, suntem impartite cu toatele prin lumea asta mare, nu mai am nici unde, dealul s’a umplut de case. Si nici Bunica nu o sa mai vina, iar Bunicul… nu stiu daca o sa mai fie.
Ninge cum nu a mai
nins de mult si ninge si in sufletul meu.
Nu stiu de ce, dar citatul asta’mi vine in minte periodic. Azi, din nou. Probail pentru ca fiecare moment important, fiecare rascruce de drumuri la care ajung trece la fel de usor si de repede ca o frunza dusa departe de vantul toamnei…
Am avut azi prima mea lectie demonstrativa/deschisa, lectie la care a participat intreaga catedra de socio-umane si doamnele director. Emotii mari, atat din partea mea, cat si din cea a elevilor. Totul s’a incheiat cu bine, lectia a fost un succes, mai ales avand in vedere faptul ca nu a fost o lectie obisnuita, gramatica sau vocaular. Am ales ca tema sarbatoarea Craciunului in diferite regiuni ale Angliei si am putut astfel sa le impartasesc si elevilor mei cateva dintre cunostintele mele in materie de cultura si civilizatie britanica. Mi’au placut, mi’a placut mai ales faptul ca, simtindu’mi emotiile, au facut tot posibilul sa ma ajute, au cooperat pana si cei mai “comozi” sau cei cu un vocabular destul de redus. Am reusit sa cream o atmosfera degajata, calda si “zambitoare” si sa strabatem toate activitatile pe care mi le propusesem.
Au aflat si ei si colegele mele obiceiuri si traditii specifice celor patru regiuni ale Marii Britanii si sper ca astfel am reusit sa le starnesc interesul pentru cultura aceasta si vor fi mai curajosi in ceea ce priveste invatarea limbii engleze.
Un moment hazliu a fost in momentul in care au trebuit sa imi dea exemplu de obiceiuri sau mancaruri specifice regiunii noastre, iar un elev m’a intrebat cum sa’mi spuna el in engleza ca taie porcul de Craciun, “GUITZ?”
E, concluzia este ca, si o clasa de mecanici poate sa faca o lectie sa fie un succes si sclipirile lor de inspiratie pot sa duca lectia in puncte nebanuit de inalte…
***
Un alt moment frumos, la fel de scurt, si care m’a incurajat inainte de lectie a fost pauza in care fetele din clasa a 9a Textile maghiara au venit sa’mi aduca darul lor Sf. Nicolae. Au facut o mica felicitare, handmade, personalizata fiecarui profesor, iar catrenul creat pentru mine mi’a dovedit ca, in ciuda tuturor momentelor neplacute care ar putea aparea in timpul orelor, le place ora mea si… cred ca le place si de mine. O sa scriu in continuare caracterizarea pe care mi’au facut’o in ravasul pe care l’am primit:
“Guma’n par ne’ati bagat
Dar noi nu ne’am suparat
Engleza nu am invatzat
Pentru ca casetofonul e stricat”
Am respectat ortografia lor, si de data asta le accept cacofonia:).
